DE LA SOLDAT
LA...IMPARAT
După unele surse, se naşte la 18 septembrie 53 e.n.(Eutropius) în Spania romană, părinţii săi aparţinând coloniei romane Italica situată în provincia Baetica din sudul Spaniei, colonie a cărei romanizare începe din timpul războaielor punice. Va fi primul imparat de origine provinciala.(Eugen Cizek; Istoria Romei; p. 393; Horia Ursu; Traian; p. 6 )
Conform unei inscripţii descoperită în Africa
romană, se pomeneşte de o anumită Valicli „mamă a lui Traianus’’. Tatăl
marelui împărat a urmat o strălucită caieră militară şi civilă fiind comandant
de legiune, guvernator, consul şi senator.( Horia Ursu; Traian; p. 7)
Avem informaţii că după domnia împăratului Nero
(54-68 d.C.), Traian- tatăl era unul din comandanţii legiunilor romane
(posibil legio X Fretensis ), în armata de Orient condusă de Vespasian.
Acesta s-a distins în războiul iudaic, luând parte în luna iunie a anului 67 la
cucerirea cetăţii Iafa (25 iunie), apoi la cucerirea Tiberiadei, la marea si
sangeroasa bătălie de la Tarichia cât şi la ocuparea tinutului
Perea de dincolo de fluviul Iordan (Horia Ursu; Traian; p. 7).
La această campanie se pare ca ar fi participat şi
Traian fiul, un adolescent de poate nici 14 ani. În anul 69
Imperiul roman intră într-o puternică criză politică ce culminează cu alungarea
împăratului Nero şi declararea acestuia de către Senat drept inamic
public. Nero încolţit din toate părţile, fără nici o şansă de salvare ordonă
unui sclav de-al său să-l omoare. Astfel, se deschide lupta pentru ocuparea
tronului imperial la care ia parte şi Vespasian. Cele două familii domnitoare
din rândul cărora se ridicaseră până atunci împăraţii, aceea a Iuliilor
şi Claudiilor nu se mai bucurau de popularitate. Corpul pretorienilor,
cât şi armatele de la frontieră, proclamaseră câte un împărat. Galba,
(Guvernatorul din Hispania Taraconensis) aclamat de legiunile din Spania şi
Galia este recunoscut de Senat, dar este ucis şi înlocuit de Otton alesul
pretorienilor (15 ianuarie 69). Şi acesta este ucis în lupta de la Bedricum (14
aprilie) de către legiunile sosite din Germania care îl proclamă împărat pe
comandantul lor Vitellius.(Horia Ursu; Traian; p. 11)
Armata de Orient, dealtfel cea mai bună şi
puternică dintre toate, îl proclama împărat pe Vesapasian.
Vitellius concentrat asupra unei instalări fastuase nu ia în serios sosirea lui
Vespasian, iar armata sa este bătută la Cremona, iar el asasinat la Roma.( Horia
Ursu; Traian; p 11)
Se pare că Traian-fiul a păşit pentru prima
oară în acel an 69, pe străzile Romei; probabil că avea în jur de 16 ani, dar
era un soldat călit în lupte, obişnuit cu disciplina militară.
După ce îşi consolidează domnia, împăratul
Vespasian (69-79 d.C.) hotărăşte continuarea campaniei din Orient. In
fruntea legiunilor este trimis fiul său Titus (79-81 d.C.) viitor
imparat si el. La această campanie au participat atât Traian tatăl cât şi fiul
său, implicându-se direct în cucerirea şi marea jefuire a Ierusalimului, fapt
ce a pus capăt acestui sângeros război.
Mulţumit de serviciile militare şi devotamentul
său, Vespasian îl ridică pe Traian-tatăl la rangul suprem din ierarhia romană,
acela de consul, pentru ca ulterior, în anul 79 să fie numit guvernator al
Siriei, o înfloritoare provincie romană şi totodată o puternică bază militară
la frontiera orientală a imperiului roman. Pe meleagurile acestui Orient
zdruncinat de răscoale şi războaie sângeroase, de mituri religioase şi legende
fascinante, şi-a început Traian drumul către ascensiunea sa, drumul către
treptele tronului imperial, şi tot aici îşi va incheia si ultimul
capitolal al vietii sale (Horia Ursu; p.12).
Înzestrat cu o rezistenţă fizică de excepţie, călită in condiţii de climă
neprielnică şi în cadrul unor exerciţii militare dificile, Traian va participa
toată viaţa direct, atât ca soldat, comandant şi împărat, la toate acţiunile ce
se impuneau simplilor soldaţi, fapt ce i-a adus nu numai simpatia, ci şi
respectul camarazilor săi.
La varsta de 17 ani,
Traian
primeşte funcţia de vigintivir, o funcţie civilă şi
administrativă ce presupunea asigurarea pazei, ordinei şi liniştii publice, în
perimetrul cetăţii Antiohia, unde tatăl său rezida ca guvernator. În scurt timp
va exercita şi funcţia de administrator.
Abia sosit în provincie,
Traian-tatăl, avea să se confrunte cu o serie de probleme ce îngreunau actul de
guvernare, între care şi un mare incendiu ce arde din temelii Forumul şi marele
templu din Antiohia. Se presupune că focul a fost pus de iudei si
creştini drept răzbunare pentru participarea lui Traian-tatăl la
cucerirea Ierusalimului (Horia Ursu; p.16; Eugen Cizek; p.).1
Tot în acea perioadă,
Traian-tatăl primeşte ordin de la Vespasian să întreprindă o campanie militară
împotriva lui Vologeses I, regele parţilor. Unindu-şi toate trupele, având şi
sprijinul sirienilor, guvernatorul iese victorios din acest război, primind
totodată şi dreptul la ,, ornamenta triumphalis,,. Bineînţeles, la această
campanie participa şi Traian- fiul în calitate de comandant
adjunct de legiune, şi tribun militar, funcţie ce o va
deţine practic timp de aproape un deceniu.
Desigur că viitorul împărat,
de-a lugul carierei sale, a îdeplinit şi funcţiile de decemvir, edil,
chestor, guvernator al Germaniei şi Spaniei, senator, ajungând
în anul 91 în timpul domniei lui Domiţian general apoi consul,
cea mai înaltă treaptă a ierarhiei romane după împărat. Acesta era doar
începutul...
Din nefericire, istoriografia nu posedă un vast bagaj informaţional în ceea ce
priveşte personalitatea împăratului Traian, de aceea ne vom rezuma
la cele mai cunoscute izvoare pentru a zugrăvi, cat mai succint, chipul celui
ce a fost supranumit de către contemporani şi nu numai, „ cel mai bun”. Se
poate spune totuşi, că Traian a fost o personalitate controversată atăt sub
aspect politic, cât şi moral. Au rămas de notorietate acele anecdote şi
mărturii contemporane, unele mai puţin verosimile, în care acesta era prezentat
ca un mare consumator de vin, şi totodată ca o persoană cu înclinaţii sexuale
degenerate. Se spune ca se imbata foarte greu, la fel ca si tatal sau adoptiv
Nerva, cu vin de Falern, trasatura deprinsa poate din taberele militare unde se
consuma vin nediluat cu apa. In schimb, reusea sa-si stapaneasca aceasta
pornire, ordonand servitorilor sa nu-i mai dea de baut din momentul in care se
imbata.(Julian Bennet; Traian; p.89; 90 ; Eugen Cizek; Istoria Romei; p.
395)
Asupra preferintelor sale sexuale, s-au facut tot
felul de speculatii intre care aceea ca ar fi avut relatii cu un actor de
pantomima Pylades, sau cu Hadrian, ori cu Licinius Sura. Totuşi, aceste
caracteristici, reale sau nu, trebuiesc raportate la societatea romană de
atunci, la clasa socială dominantă şi de ce nu, la temperamentul latin (Julian
Bennett;Traian; p.89).
Cassius Dio/Xiphilinus consemnează: ,,Traian, era un om cu totul
deosebit, mai ales prin simplitatea moravurilor sale. Avea un trup vânjos, şi
înfrunta greutăţile cot la cot cu ceilalţi. Iar, cu sufletul, era la înălţime,
deoarece nici nu se lăsa purtat de îndrăzneala tinereţii, dar nici împiedicat
de bătrâneţe. Nu invidia, nici nu nedreptăţea pe nimeni, ci dimpotrivă, îi
onora pe toţi, cei buni, şi-i înălţa la demnităţi, de aceea nici nu se temea şi
nici nu ura pe nimeni. Nu-şi pleca urechea la intrigi şi nici nu cădea pradă
mâniei. S-a ferit de a acapara bunurile altora şi a-şi insuşi onoruri
nedrepte’’.
După asasinarea in urma unui complot a împăratului Domiţian (81-96
d.C.) (18 septembrie 96), tronul imperial este ocupat de Marcus
Coccerius Nerva (96-98 d.C), un bătran octogenar exponent al clasei
senatoriale, jurist şi literat desăvârşit, dar fără veleitaţi militare.
Odată cu domnia lui Nerva începe pe plan politic o nouă
perioadă de frământări şi intrigi care ameninţau însăşi unitatea imperiului.
Apar nemulţumiri în rândul armatei şi totodată, noi pretendenţi la tron. În
vara anului 97, aceste nemulţumiri au atins apogeul, materializându-se printr-o
revoltă a gărzii pretoriene condusă de Casperius Aelianus. Aceştia au asediat
palatul imperial cerându-i lui Nerva să le predea pe asasinii lui Domiţian. În
cele din urmă, Nerva (fiind practic sechestrat), a dat curs cererii lor, foştii
complotişti fiind executaţi.
Acest act de indisciplină şi nesupunere a gărzii imperiale a demonstrat încă o
dată faptul că, bătrânul împărat se afla în incapacitatea de a-şi impune
autoritatea, iar poziţia sa pe tron, una foarte nesigură.
Se impunea o soluţie de urgenţă, aceasta fiind în instanţă, desemnarea unui
coregent care să fie totodată desemnat şi succesor, pentru a feri imperiul de
convulsiuni viitoare, atât pe plan politic cât şi militar. Trebuia luată o
hotărâre rapidă şi totodată cea mai bună pentru a nu dezlănţui o revoltă.
S-a pus în discuţie şi candidatura lui Traian, aceasta fiind susţinută cu
fermitate dar şi argumente categorice de către Licinius Sura, un fidel
colaborator al său. Desigur, experienţa lui Traian atât ca guvernator în Spania
cât şi în Germania, apoi cei peste zece ani petrecuti în Orient, îl recomandau
categoric şi fără echivoc la conducerea destinului imperiului (Horia Ursu;
Traian; p.36).
Pentru a se asigura ca hotararea sa va fi respectata si insusita fara probleme,
Nerva l-a adoptat pe Traian ca fiu, urmând ca apoi, acesta să fie proclamat de
către împărat şi senat, Caesar în calitate de coregent.
Traian se afla în Germania când a primit vestea adopţiunii şi a calităţii sale
de succesor oficial, coregent cu titlul de Caesar, odată cu un preţios inel
ornat cu o gemă foarte rară despre care Cassius
Dion spune că a dobândit apoi valoare de simbol, oferindu-se
succesorului desemnat de împărat (Horia Ursu).
În panagericul făcut mai târziu lui Traian, Pliniu cel Tânăr consemna momentul de
vârf al carierei lui Traian : “Ai fost implorat de adopţiune şi
chemat, aşa cum pe vremuri marii comandanţi erau rechemaţi din războaiele
purtate pe pământuri străine şi îndepărtate, ca să dea ajutor patriei. În felul
acesta, fiu şi părinte v-aţi făcut unul altuia în unul şi acelaşi moment cel
mai mare serviciu: El ţi-a dat imperiul şi tu i l-ai redat. Tu ai devenit
totodată şi fiul împăratului şi Caesar, curând împărat, împărţind cu el puterea
tribuniciară şi ai avut în acelaşi timp şi imediat toate titlurile pe care
recent un tată veritabil le-a transmis doar unuia dintre cei doi
fii ai săi”.
După asocierea sa la
domnie, Traian va dispune judecarea celor ce au ştirbit autoritatea lui Nerva.
Casperius Aelianus cât şi cei ce l-au susţinut, sunt chemaţi de către acesta în
Germania, şi după o judecată riguroasă, au fost condamnaţi la moarte(Horia
Ursu; Traian; p. 38).
Nu vom consemna şi alte aspecte ale acestei perioade, dar trebuie menţionat
faptul că în ianuarie 98, bătrânul împărat Nerva moare, Traian devenind astfel
noul împărat al imperiului.
Avem informaţii care-l prezintă ca pe un om modest, drumul parcurs de el din
Germania spre Roma fiind unul foarte simplu şi fără fast, contrar obiceiului
celorlalţi împăraţi de până la el. Va dispune chiar publicarea cheltuielilor
făcute in calatorie şi va parcurge drumul până la palatul imperial Domus
Tiberiada pe jos, prin mulţime fără onoruri, refuzând chiar şi acele
salutaţii imperiale atât de obişnuite până atunci.
Tot cu acest prilej, conform unor tradiţii mai vechi pe care împăraţii de
dinainte le abolisera, Plotina, soţia lui Traian, despre care Pliniu cel
Tânăr ne spune că era „un model al virtuţilor străvechi de soţie”,
lasă publicul să intre în încăperile sale private din palatul imperial.
Trebuie mentionat ca Traian, pe langa faptul ca a fost un bun strateg si
un om politic de marca, a stiut sa-si atraga de partea sa o seama de
literati, artisti, filosofi, oratori, pe care i-a sustinut in toate demersurile
lor.
Acelasi Pliniu cel Tanar, felicitandu-l pe Traian pentru noua si mareata
sa calitate, ii ureaza ,, prospera omnia, id est digna saeculo tuo’’ ,
ceea ce inseamna ,, sa-ti mearga bine toate, adica sa fie demne de secolul
tau’’.
Autorul Panegyricului, face chiar o paralela intre personalitatea lui
Traian si cea a fostului imparat Domitianus. Intre cei doi, primul un homo
nouve, si celalalt un tiran dezaxat, era din toate punctele de
vedere, o discrepanta exagerat de mare. Traian, imparat fiind, a continuat
toata viata exercitiile fizice si pregatirea militara alaturi de soldatii sai,
de multe ori intrecandu-se cu acestia in rezistenta si indemanare. Domitian,
dimpotriva: era un om lenes, fricos si mult prea comod; obosea repede, iar daca
avea un insucces dadea imediat vina pe altii. Traian iubea efortul, drumurile
lungi si vanatoarea, in timp ce Domitian se facea de ras la vanatori,
haituind animalele deja imblanzite (Pliniu cel Tanar).
Un alt episod remarcabil, anecdotic, este acela al starpirii tagmei
delatorilor. Pretutindeni, prin locurile publice, ei spionau orice persoana or
familie, indiferent de rang sau clasa sociala, iar daca acesta ar fi facut cea
mai mica remarca nefavorabila la adresa imparatului, era imediat denuntat.
Delatoria devenise o afacere foarte profitabila in sensul ca se obtinea o cota
parte din averile celor denuntati. Era o stare cumplita de teama si
nesiguranta, multe familii fiind decimate in urma acestor denunturi.
Este posibil ca, din primele zile ale domniei sale, Traian sa fi primit o
sumedenie de rapoarte ale acestor delatori, insa el nu le ia in seama, ba chiar
mai mult, hotaraste o intalnire in portul
Ostia cu toti delatorii cunoscuti din Roma.
Imparatul ii obliga sa se urce in mici ambarcatiuni, apoi sunt lasati in voia
valurilor furioase. Acelasi Pliniu relateaza acest episod: „O
imagine de neuitat, flota delatorilor lansata in voia vanturilor... Ce bucurie
de ai vedea departe dispersati, chiar de la iesirea din port si chiar de pe
malurile marii, cerand iertare imparatului, care, fara a-si dezice clementa,
incredintase zeilor marii razbunarea oamenilor de pe pamant.”
Astfel, va începe o perioadă de
aproape două decenii pline de glorie, înflorire economică, succese militare,
atingându-se apogeul puterii imperiului roman.
2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu