"Surâsul său luminos a
strălucit în tenebrele Primului Război Mondial, Maria a României s-a remarcat
prin eroism şi majestate. Ea a fost mama răniţilor şi sufletul României" ( Philippe
Delorme )
Personalitate marcantă a istoriei
României, Regina Maria (1875-1938), este unul din corifeii înfăptuirii României
Mari. Străină într-o ţară străină, a dovedit ca şi unchiul ei Regele Carol I,
un real interes pentru problemele ţării şi nevoile acesteia, fapt
ce i-a atras dragostea poporului său care a supranumit-o ,,regina
soldat” sau “mamă a răniţilor”.
Principesa Maria s-a născut în 29 octombrie 1875, la Estwell Park în
Kent, ca fiică a ducelui Alfred de Edinburgh, al doilea fiu al reginei
Victoria, şi a ducesei Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru al
II-lea. Prin urmare, Prinţesa Maria era nepoata Regelui Edward al VII-lea şi verişoară
primară a Ţarului Nicolae al II-lea
şi a Regelui George al
V-lea.
În zorii zilei de 4 februarie 1893,
Prinţul Moştenitor Ferdinand, şi Principesa Maria de Marea Britanie şi
Irlanda, sosesc la Bucureşti, de la Castelul Sigmaringen din Germania,
unde la 29 decembrie, cei doi se căsătoriseră[1] .
Fire neconformistă, principesa Maria,
va intra la scurt timp dupa venirea în ţară, în gura presei şi a opiniei
publice, datorită unor scandaluri amoroase, sfidând etica de la curtea regală[2]. Aceste lucruri au dus la răcirea relaţiei principesei
cu unchiul său regele Carol, dealtfel o fire foarte rigidă şi cazonă.
Mai târziu (1914), devenind regină,
avea să se destăinuie la căpătâiul marelui ei unchi:,, Nu te teme
unchiule, iţi vom duce vitejeşte opera mai departe… Da, unchiule, voi
încerca să fiu cum ai fost tu, credincioasă până la moarte, să-ţi iubesc ţara
cum ai iubit-o atâţia ani îndelungaţi; cu Voia Domnului îţi vom duce opera
fără a ne teme’’[3].
A fost un artizan înfocat al
intrării Romaniei în război de partea Antantei, în vederea unirii provinciilor
româneşti cu patria mamă. La 17 august 1916, România intra în război
alături de Antanta. Avea să fie una din cele mai importante decizii din toată
istoria poporului nostru. România avea să mobilizeze un număr de 1.083.000 de
soldaţi cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, aproximativ 15% din totalul
populaţiei sale (Vulcănescu 1998, p….).
Regele Fredinand, adresează ţării
următorul mesaj: “Români, Războiul care de doi ani a strâns tot mai mult
hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a
învederat că, pentru viitor, numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa
paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri
de conştiinţa naţională, ziua unirii lui. După vremi îndelungate de nenorociri
şi grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul
român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită
pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor,
închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o
clipă, Unirea românilor de pe cele două parţi ale Carpaţilor. De noi atârnă
astăzi să scăpăm de stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi de pe
plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul de veci. În noi, în
virtuţile, în vitejia noastră, stă putinţa de a le da dreptul ca într-o Românie
întregită şi liberă, de la Tisa până la Mare , să propăşească în pace, potrivit
destinelor şi aspiraţiile gintei noastre.’’(Kiriţescu 1989, vol I,
p.390).
În noiembrie 1916, armatele
Puterilor Centrale încep înaintarea, spre Valea Jiului şi Oltenia, ajungând în
Muntenia; la sud, trupele germano-bulgare trec Dunărea, îndreptându-se către
Bucureşti. O ultimă încercare de rezistenţă a trupelor române pe Neajlov
este sortită eşecului. La 12 decembrie 1916 Consiliul de Miniştri aprobă
transferul Tezaurului Naţional către Rusia, iar la 12 - 14 decembrie,
în gara din Iaşi acesta este îmbarcat şi sigilat in 17 vagoane de tren având ca
destinaţie finală Moscova[4]. Un al doilea transport cu valorile BNR precum şi a
altor instituţii publice şi private s-a făcut în perioada 23 – 27 iulie 1917,
însumând 24 de vagoane, din care trei reprezentau valorile Băncii Naţionale.[5]
Dezastrul de la finele anului 1916,
când guvernul şi toată administraţia ţării s-au retras la Iaşi, a reprezentat
pentru Regină o grea piatră de încercare.[6] Gesturile sale umanitare au avut rolul de a mai atenua
pe cât posibil suferinţele şi nevoile românilor. Va lua parte efectiv la
constituirea ambulanţelor şi spitalelor militare pentru răniţii de pe front.
Anul 1917 avea să fie unul din cei mai
grei ani pentru întregul popor român. Au loc marile bătălii de la Mărăşti,
Mărăşeşti şi Oituz, unde ostaşii noştri s-au acoperit de glorie. Era în joc
fiinţa neamului românesc. Referindu-se la bătălia de la Mărăşeşti, unul din
adversarii noştri, şi anume Generalul german von Morgen va nota în memoriile
sale: „împotrivirea românilor a fost neobişnuit de dârză şi s-a arătat
prin 61 de contraatacuri în cursul celor 14 zile de luptă. Ele au condus mai
ales la lupte cu baioneta, care au pricinuit germanilor pierderi foarte
grele.’’ [7] Trebuie menţionat faptul că, în acea vară fierbinte
a anului 1917, pe teritoriul României se găsea una din
cele mai importante concentrări de forţe militare din Primul Război Mondial:
9 armate, 80 de divizii de infanterie şi 19 de cavalerie, totalizând 974 de
batalioane, 550 de escadroane, 923 de baterii de artilerie. Efectivele umane
însumau aproximativ 800.000 de combatanţi şi 1.000.000 rezerve.
Pentru Regină, a fost anul
deznădejdei, al greutăţilor şi al speranţelor năruite. Cu toate acestea,
reuşeşte să treacă pragul disperării, forţa sa mobilizatoare triumfând.
Cuvintele sale descriu cel mai bine starea sa de spirit:
“Pastrez întreaga credinţă în dreptatea cauzei noastre şi în
victoria ei finală, singurul lucru care mă împiedică de a striga tare cu
durere. "Ţara mea" va fi ţara mea chiar şi dacă o soartă prea
tare pentru mine mă va smulge de pe ultima bucăţică de pământ. Simt că mă
voi întoarce. Trebuie să mă întorc"(Iorga 1996, p.
112 )
Generalul Brethelot notează în memoriile
sale: "Regina Maria mă primeşte cu un zâmbet fermecător, înconjurată
de fiicele ei, prinţesele Elisabeta şi Mărioara, şi de doamnele de
onoare. Sunt obligat să reiau aceeaşi temă şi să enunţ din nou
raţiunile care mă determină să fiu încrezător. Dacă descurajarea cuprinde şi
Curtea, nu mai e nimic de sperat.
De acolo trebuie să plece
Încrederea şi Credinţa. Descopăr cu plăcere un ecou în vorbele Reginei, e
de bun augur !" (Gen.
Henri Berthelot, 2000, p. 71) [8]
Zi
de zi, înfruntând cele mai grele condiţii, inclusiv epidemia de tifos, aceasta
s-a aflat prin spitalele pline cu soldaţii răniţi întorşi de pe front,
sprijinindu-i moral şi material. Ulterior, avea să noteze în
jurnalul său: ,,Din zori până în amurg umblam printre ei, pretutindeni,
oriunde ar fi fost, prin orice murdărie sau primejdie de infecţie. Niciodată nu
mi-am astupat urechile în faţa unui strigăt de ajutor’’. (Regina Maria
1999, vol III, p…..). Constantin Argetoianu avea să noteze în memoriile sale: “
în perioada 1914-1918, a fost cât a putut mai mult în mijlocul celor care
aveau nevoie de mângâiere. O găsim în tranşee printre combatanţi; o găsim în
spitale şi în toate posturile sanitare; printre răniţi, printre bolnavi; o
găsim de faţă la toate adunările care încercau să facă bine. N-a cunoscut frica
de gloanţe sau de bombe, cum n-a cunoscut teama şi scârba de molimă sau
nerăbdarea faţă de eforturile aşa des inutile provocate de dorinţa ei de mai
bine. Regina Maria a dat astfel, dovadă de mai mult patriotism cât ar fi
încăput într-un român adevărat”.[9]
Ambasadorul Franţei, Contele Saint-Aulaire,
scrie: “În fiecare dimineaţă, regina, în uniformă de infirmieră, însoţită
de o doamna de onoare şi de un grup de brancardieri voluntari se
ducea la gară pentru a-i primi pe răniţi. Uneori, când se deschidea uşa unui
vagon, se constata că nimeni nu mai mişca. Soldaţii răniţi sau refugiaţii
bolnavi au murit de frig. Regina şi femeile cele mai elegante ale societăţii
româneşti înfruntă moartea şi, ceea ce este fără îndoială cel mai greu,
depăşesc oboseala unei zile, nu de opt ore, ci a unei zile care se întinde până
noaptea târziu.”
Participă la întruniri cu
membrii guvernului, are chiar diverse consfături şi informări cu generalii
armatei între care Constantin Prezan, Alexandru Averescu, Traian Moşoiu şi
Ieremia Grigorescu. Acestora le insufla atât prin tăria sa de caracter
cât şi prin propria-i personalitate, imboldul necesar pentru a continua
lupta mai departe. Totodata, Regina Maria duce o intensă activitate de
propagandă naţională în rândul soldaţilor de pe front, îmbărbătându-i prin
diverse articole publicate în ziarele ce ajungeau în prima linie. În
acelaşi timp, continua inspectarea unităţilor militare încartiruite în
oraşele Moldovei. Dezmembrarea armatei imperiale ruse care lupta
pe frontul de est a avut un impact devastator asupra reginei. Considera acest
fapt un act de ,,mare trădare’’.[10] Se deplasează pe front şi încearcă să îmbărbăteze
trupele ruseşti în pofida propagandei din ce în ce mai intense a bolşevicilor.
Trupele ruse, influenţate de un puternic curent comunist, crează lângă Iaşi un
grup reacţionar ce avea drept scop înlăturarea regelui Ferdinand, asasinarea
comandantului Scerbacev, precum şi instituirea unui regim sovietic în România.
La 21 decembrie trupele reacţionare pun la cale un complot împotriva
comandantului rus, care eşuează. Acesta cere sprijinul Armatei Române pentru a
distruge această facţiune comunistă. Guvernul aprobă cererea, urmând ca trupele
române să-i dezarmeze pe soldaţii ruşi, expediindu-i peste Prut, fapt care a
determinat intrarea României în conflict deschis cu noua putere bolşevică
de la Petrograd, aceasta dispunand arestarea reprezentantului României în
capitala rusă, Constantin Diamandi.
O anecdotă spune că la vederea reginei, un soldat rus rănit
exclamă: ”Dacă am fi avut o împărăteasă ca tine, am fi păzit-o şi am fi murit
pentru ea”.
Regina Maria va continua buna tradiţie
a predecesoarei sale, publicând lucrări atât în presa vremii cât şi în străinătate.
Una dintre lucrările de referinţă ale Reginei Maria este lucrarea
intitulată "Ţara mea", scrisă în anul 1917 şi tipărită la Iaşi.
Tradusă din limba engleză de Nicolae Iorga, cartea a fost scrisă la
cererea presei britanice, care dorea să cunoască atmosfera şi viaţa din ţara
noastră. Regina a oferit în cele două volume ale cărţii informaţii despre
întregul teritoriu al României, geografie, viaţa economică şi socială, dar şi
despre cultura şi obiceiurile românilor.
Având calitatea de
înaltă patroană a Crucii Roşii, Regina Maria instituie în anul 1917,
Ordinul Crucea Regina Maria. Ulterior, prin strădaniile sale avea să înfiinţeze
o şcoală de infirmiere, inaugurarea având loc la 13 noiembrie 1930, la
sediul Societăţii Crucea Roşie.
După încheierea războiului, la insistenţele Regelui,
va pleda în mod strălucit cauza României în faţa Aliaţilor la Conferinţa de
Pace de la Paris.[11]
Înzestrată cu o vastă inteligenţă, dar şi cu o bogată
cultură politică, ea a reuşit ceea ce întreaga delegaţie a guvernului României
a eşuat: să demonstreze prin argumente atât istorice, geografice, militare dar
şi politice dreptul românilor din provinciile istorice de a se uni cu patria
mamă. Sacrificiul ostaşilor români însumând 339.117 morţi, 299.000 grav
răniţi şi 116.000 prizonieri sau dispăruţi, pe fronturile primului război
mondial nu a fost în zadar. Bun prieten al Reginei, marele istoric
Nicolae Iorga, reuşeşte poate cel mai bine să zugrăvească pe cât se poate de
succinct portretul acesteia: "Niciodată, desigur, o Regină n-a impus mai mult
în afară de rangul ei suprem. Regalitatea vitejiei şi milei de oameni o fac să
poarte totdeauna o coroană nevăzută, care e mai scumpă decât toate
juvaierele lumii.
În amintirea vremurilor, Regina Maria va
rămâne, mai presus de toate marile ei însuşiri şi strălucitele ei talente, ca
însăşi voinţa neînfrantă care a smuls împrejurărilor vitrege împlinirea unităţii naţionale. " (Iorga 1996, p.132)
În cuvintele de adio din testamentul său,
Regina Maria nu pierde ocazia să evoce pentru ultima oară dragostea faţă de
poporul său, din clipa când a păşit pentru întâia dată pe pământ românesc:
.,,Ţării mele şi Poporului meu, când veţi ceti aceste
slove, eu voi fi trecut pragul tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o
mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea
mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.
Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă
foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate,
m-am străduit să devin o bună Româncă. (...) Nimeni nu e judecat pe drept cât
trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi
aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost
puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
(...) Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele,
frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut
toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost
îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de
cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi
pricepută”.
[1] Căsătoria a avut loc la
castelul Sigmaringen, pe 29 decembrie 1892, ceremonia oficiind-se mai
întâi după ritul catolic, apoi după cel anglican. Regina Victoria a propus
oficierea căsătoriei în capela Sfântului George, la Windsor, dar în urma
discuţiilor dintre cele două Biserici pentru întâietate asupra celebrării slujbei,
regina a renunţat. Aceasta s-a datorat şi faptului că Vaticanul îi
reproşa principelui catolic căsătoria cu o protestantă.
[2] Sunt cunoscute relaţiile
acesteia cu Zizi Cantacuzino, Barbu Ştirbei, Ioan Andrei, Waldorf Astor, J.W.
Boile. Presa română, dar şi cea internaţională, au comentat pe larg despre
aceste legături.
[4] Consiliul care a aprobat
transportarea tezaurului in Rusia era format din: Ion I.C. Bratianu, Victor
Antonescu, Vintila Bratianu, Al. Constantinescu, M. Perechide, C. I. Istrate,
M.G. Cantacuzino, E. Costinescu, I.G.Duca, D. Greceanu, Take Ionescu si Gh.
Marzescu.
[5] Propunerea a venit din
partea Ministrului de Finante de atunci Nicolae Titulescu. In anul 1956 o parte
a tezaurului a fost restituit Romaniei ca semn de bunavointa din partea
guvrenului sovietic fata de regimul comunist de la Bucuresti. In prezent,
restituirea Tezaurului Romaniei ramane o problema sensibila in ceea ce priveste
relatiile Romaniei cu Rusia.
[6] La sfârşitul lui
noiembrie 1916, trupele germane ocupă Bucureştiul. Capitala ţării se mută
temporar la Iasi. O mare parte a ţării se afla sub ocupaţia trupelor
germane. În toamna aceluiaşi an, cel de-al şaselea copil al Reginei
Maria, principele Mircea (3 ani), moare de febră tifoidă.
[8] Gen Henri Berthelot,
1861-1931, Şeful Misiunii Militare Franceze la Bucureşti in 1917. A fost
membru de onoare al Academiei Române.
[9] C-tin Argetoianu,
1871-1952, om politic român, diplomat şi prim ministru al României în anul
1939. Moare în închisoarea Sighet, fiind întemniţat din ordin al
regimului comunist, fârâ a fi judecat.
[10] La 7 noimbrie 1917,
bolşevicii răstoarnă Guvernul Provizoriu rus, având ca intenţie declarată,
încheierea păcii cu Puterile Centrale. În 5 decembrie, la Brest-Litovsk, se
semnează armistiţiul între Rusia şi Puterile Centrale, trupele române rămânând
singure în faţa unui adversar cu mult superior atât numeric cât şi ca
înzestrare. Neavând altă soluţie, România acceptă armistiţiul.
[11] La 11 apr. 1919, la Paris
are o intrevedere cu presedintele S.U.A. Wilson. De asemenea se întâlneşte cu
preşedintele Frantei, Georges Clemenceau, în faţa căruia pledează în mod
strălucit cauza tării sale. Acesta nu recunoştea revendicările teritoriale ale
Rmâniei, datorită păcii separate de la finele lui 1917.
BIBLIOGRAFIE
·
Maria, Regină a României, Ţara mea, Hodder & Stoughton, London,
1916
·
Maria, Regină a României, Povestea vieţii mele,..............1934
·
Gen. Henri Berthelot, Jurnal şi Corespondenţă 1916-1919,
Presa Universitară Clujană, Cluj, 2000, pag 71
·
Martineau, Mrs. P., România şi conducătorii ei, Stanley Paul, London,
1927
·
Pakula, H., Ultima romantică – O biografie a Reginei Maria a României,
Weidenfeld & Nicolson, London, 1984
·
Des Cars, Guy, Les Reines de Coeur de Roumanie, Lafon, Paris, 1991
·
Taylor, L.W., The Sourdough and the Queen - The many Lives of Klondyke Joe
Boyle, Metheuen, Toronto, 1983
·
Kiritescu Constantin, Razboiul pentru Întregirea României 1916-1919, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, vol. I.
·
Vulcănescu, Mircea, Regele Ferdinand şi Războiul pentru întregirea neamului,
Edit.Tess Expres,Bucuresti, 1998
·
Scurtu, Ioan , Monarhia în România 1866-1947, Ed.
Danubius, Bucureşti, 1991
·
Iorga, Nicolae , Regina Maria, Ed.
Porţile Orientului, Iaşi,
1996
·
Iorga, Nicolae, Oameni care au fost, vol.2.
Ed.Porto-Franco, Galaţi, 1996.
·
Istoria Militară a Poporului Român, vol 5, Ed. Militară, Bucureşti, 1988
·
Cupsa, I., Maraşti, Mărăşeşti, Oituz, Ed. Militară, 1967
